Versetul XV – Omega

Oare…mai pot sta langa tine fara sa te simt alaturi? Oare mai pot spera in zadar? Oare mai pot judeca normal… Oare mai este scapare?…cateodata stau si ma gandesc ca poate nici nu vreau sa stiu raspunsurile la intrebarile de genu asta…cateodata ma gandesc ca poate nici nu stiu ce vreau…dar de multe ori gandesc atunci cand nu gandesc deci ma gandesc ca poate nu mai am incredere nici in mine…gandurile imi zboara mult prea departe de ratiune si ma opresc atunci cand nu mai amintiri…si cad…si ma ridic iar…pentru ca ma ajuti tu.

Sa ascult ce melodie vreau, sa trag fumul aruncat de tine de parca ar fi ultima suflare…sa ma uit la luna…atat de pura, atat de fina…luna…sa simt ceea ce nu pot avea, sa traiesc niste vise…nimic nu e real…imi vine sa plang…de mila….oare???…stii cum e??…ma intreb…stii cum e???…sa-ti dai viata pentru a avea macar o clipa de libertate…o clipa de atentie…de grija chiar…nu cred ca stii…ma bucur ca nu stii…nu ti-as dori…sa nu dormi noaptea doar ca sa poti spera ziua…sa speri…sa iubesti…sa risti…sa daruiesti…sa pierzi…mie ultima imi iese cel mai bine…am pierdut tot ce aveam mai scump pe lume…acum…atunci nu stiam. Mi-ai spus sa nu ma mai blamez de trecut ca vina e deja a ta…daca ai sti cat de mult as fi vrut sa fie a mea…sa petrec o vesnicie cerandu-ti scuze…sa-mi gasesc linistea in palmele tale…ma doare sinceritatea ta…si fiecare vorba spusa de tine cu usurinta…pe care insa pun pret…foarte mult…imi vine destul de greu sa ma exprim inconjurat fiind de vorbe de tot felul, de “sentimente” traite de altii pentru mine…vreau sa urmez calea ce mi-a fost dat sa o urmez…am sa merg pana la capat…chiar daca o sa imi ia toata viata…chiar daca o sa trebuiasca sa ti-o spun in fiecare zi…chiar daca o sa ajungi sa ma urasti…nu vreau sa dau inapoi…nu pot…nu vreau…

Oare???…ma intreb…nu judec pe nimeni…stii cum e sa asculti fiecare vers al unei melodii ca si cum ar fi scris de ea…pentru ea…despre ea??…sa incepi sa crezi ca nici cea mai neinsemnata zi nu mai merita traita fara ea??…sa crezi in ea…sa stii asta…si sa nu dai inapoi…poate sentimentul in sine nu e asa de puternic…poate exagerez…poate e o idee…oare?…dar daca nu e?…incertitudini…iubire…zambet…trotuare goale…masini…aceleasi masini…schimbare…moarte…monotonie…imi place privirea ce o ai atunci cand vrei ceva si nu poti sa obtii…de fapt…nu nici poti sa spui ce vrei…imi place sa am grija de tine – eu…care nu pot avea grija de mine – imi place sa-ti studiez fiecare miscare…imi place sa te iubesc…hm…”loving you is so easy for me”…raspunsul e in mainile tale…nu vina…doar raspunsul…

 

rezumat agasant

buna dimineata…alta zi de la care nu astept nimic. cum sa mai am asteptari cand in jurul meu vad doar umbre si praf. ce sa fac azi? ma uit pe geam si vad blocuri ce imi dau aceeasi senzatie de cacat din fiecare dimineata. masinile circula. oamenii sunt tristi. sunt om si eu si…sunt trist, dar tristetea nu ma mai innobileaza de data asta. ma face rece…ma lasa rece.

am reusit sa scap de durerea provocata de trecut dar realizez ca nu am facut altceva decat sa fac loc alteia prezente si parca…usor incapatanate. grijile vin si se duc. si chiar de vor disparea si astea eu raman tot aici asteptandu-le cu o bucata de carton in maini pe care scrie cu litere mari…”CAZARE”. se pare ca am dezvoltat o afinitate pentru situatii generatoare de stres. habar n-am. oricum nu ma astept la nimic. inca ma mai gandesc daca azi merit sa ma uit in oglinda.

ce fac azi?…ieri ce am facut?

ce fac azi?…maine ce fac?

daca tot veni vorba de “borcanul cu sperante”…iar ma gasesc calcand pe mii si mii de vise sfaramate. s-au dus dracului toate. nici rasaritul nu mai este la fel, futu-l in gura. intrebarea “INCEPI SA TE SATURI?” in suna in cap ca un clopot nenorocit.

de fiecare data cand imi gasesc curaj sa fac ceva apare cate un Dumnezeu care imi blocheaza calea.

doar simple promisiuni. ma mint singur si imi plang de mila. asta fac de cand ma stiu si vad ca imi iese. am ajuns sa cred ca de multe ori avea dreptate si nu erau vorbe goale cand ii spuneam ca ma cunoaste chiar mai bine decat ma cunosc eu. abia acum incep sa prind cum sta treaba. oricum…va mai dura o perioada pana cand ma voi stapani mai bine. macar ma vad incercand.

atunci cand nu iti iese nimic am auzit ca nu e bine sa dai inapoi. asa am auzit. nu stiu daca asa o fi.  sa-mi spuna cineva atunci in ce pula mea sa mai cred cand nimic din ce fac nu imi ofera nici o placere. oamenii se invart in jurul meu apropiindu-de de mine atat de mult incat pot sa ii simt…sa le simt raceala. da,  cred ca m-am saturat intr-o oarecare masura de lumea asta. as putea sa tac dar stiu ca nu ar avea nici cea mai mica importanta. nu ar face nici o diferenta. as putea in schimb sa imi astup urechile. dar de ce tocmai acum cand ar trebui sa invat sa ascult!?

deja a trecut ziua…

as vrea sa pot sta seara la o tigara in balcon si sa-mi ascult viitorul in scartaitul sacadat al unui gramofon prafuit. trebuie sa fie o modalitate prin care sa descopar ce simt.

hmm…mi-e dor de mare…

noapte buna

o luam de la capat

Toata povestea asta incepe cu puncte de suspensie…Stii, cateodata ma intreb daca nu asta e ceea ce ne-am dorit din totdeauna. Nu la asta am visat amandoi? Nu pentru asta luptam? Nu facem asta pentru castelul de nisip? Pentru ca el sa nu mai cada? Pentru ca noi sa nu mai cadem? Stii bine ca amandoi am cazut. Si chiar daca am cazut in vieti diferite, ne-am ridicat impreuna…mai tineri, mai frumosi. Zambeste, sunt langa tine.

Stii, cateodata ma intreb daca nu cumva noaptea avem acelasi vis…

Te tin de mana si chiar daca stiu ca nu esti langa mine nu imi este greu sa iti simt bataile inimii. Pasim impreuna spre o lume care nu vrea sa ne spuna ce ne va oferi. Dar ne tinem de mana.

Am reusit cumva sa imortalizez clipele petrecute cu tine si chiar daca stiu ca o sa ma doara si chiar daca stiu ca am sa cad si chiar daca stiu ca nu o sa mai fie, voi incerca de fiecare data sa le reproduc la fel de fidel doar din memorie.

Am cazut dar m-am ridicat cu ajutorul tau si am facut-o tot tinandu-te de mana.

Nu as putea spune cand, dar sunt sigur ca intr-o zi vom putea pasi impreuna in aceeasi viata.

Sunt zile cand, chiar daca esti departe, ma trezesc langa tine si vad in coltul ochilor tai mari…o lacrima. De ce nu imi spui??

Ratacesc pe strazi tinand in palma o pagina din jurnalul tau. Suntem din vieti diferite dar nu imi pot explica de ce te simt asa de aproape. Incepe sa ploua. Pe pagina rupta de jurnal cad lacrimi. Cerul plange. Nu m-am mai deschis asa in fata nimanui.

De ce trebuie sa te caut iar, legat la ochi? A incetat de mult sa mai fie un joc. Nu intelegi?! Nu te mai juca cu mine!!!….Sau daca vrei sa continui jocul asta, spune-mi si mie regulile caci m-am saturat sa le caut printre pagini rupte din jurnale.

As prefera sa stau treaz toata viata daca as sti ca intr-un final iti voi vedea iar ochii.

Stii…de fiecare data cand vreau sa iti spun ceva, vorbele mele ajung sa fie scrise pe peretii unei pesteri indepartate pe care tu va trebui sa o cauti.

Nu pot trai cu gandul ca as putea sa nu te mai vad niciodata. Asa de frumoasa, asa de nobila, asa de pura.

Am curaj sa merg mai departe. Tu m-ai adus cu picioarele pe pamant cu toate ca…nu imi vine sa cred ca ai plecat………………………………….

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

inca mai astept sa ne intalnim la 6 in parc

ce faci? vii?

no future

      E o amintire. Un vis. O prapastie. E un cantec magnific, dar e cantat de o prostituata in scara intunecata a unui bloc. Un bloc locuit de umbre si morti. Morti, dar ale caror suflete incarcate se revarsa, lasand sa se scurga ignoranta si mandria, facand loc starii eterne de regret. Vise, amintiri, soapte – mai clare sau nu, lacrimi, fire de par, sticle goale, toate lasate deoparte la adapostul peretilor reci de pamant.

      Afara e rece. Lumini intunecate, de nepatruns, prevestesc sfarsitul sumbru al sufletelor. Mortii plang, dar numeni nu-i aude. Se aud rugaciuni. Se inalta lacrimi. Se coboara demoni.

      E zgomotul facut de stropii de ploaie ce spala pamantul. Soapte. Usi izbite nervos. Intrebari. Intrebari. Intrebari

      Nu cred nimic din ce spun. Pentru ei sunt doar simple cuvinte, fara un sens anume. Dar uite ce usor poti strivi un castel de nisip la care am lucrat amandoi o vara intreaga. Tacere.

      Mortii isi aduc aminte de nimic. Se cearta. Omega.

      Daca am avea in fata o prapastie, ai sari cu mine consolata fiind doar de gandul ca tot drumul pana jos  il vom parcurge tinandu-ne de mana? Sari! Daca nu sari, te imping! Hai! Mortii ne asteapta. Au amintiri pe care vor sa ni le povesteasca, iar eu sunt dispus sa le ascult. Pe toate. Stiu ca la sfarsit va veni si randul meu. Tu? Ce faci?

      S-au mai calmat putin dar au inceput sa se certe iar. Scriitori ce isi etaleaza operele. Cerneala le siroieste printre dinti. Si-au mancat unul altuia cuvintele. Acum isi ling ranile ramase deschise inca din timpul vietii. Fiecare a iubit…miroase a alcool. Canta!

            Hai in lumea mea saraca

            Hai iubito

            Ti-am pregatit un loc, ce tu nu-l vezi

            Din nepasare

            N-am vrut ca viata sa continuie. N-am gresit

            Oprind-o

            M-am saturat sa vars un ocean de lacrimi

            Intr-o mare

      Au adormit. Duhoarea de vise putrezite domina scarile subrede. Dorul e un alt sentiment ce nu-l intelege nimeni.

      Batai de picioare in podea. Se aud din ce in ce mai tare. Atat de tare incat mortii se intorc, sforaind, pe partea cealalta. In coltul celei mai intunecate camere, o tigara aduce lumina la buzele prostituatei ce acum zace in fund, cu picioarele departate. Soapte.

            As veni, iubite, dar ma tem

            De cei ce ma asteapta

            E ultimul meu drum, si n-as putea

            Ca sa te iau cu mine

            E tot ce mi-a ramas

            Si vreau sa-mi fie bine

            E ultimul meu drum, deci

            Las-o balta

doar scrum si vina

ma trezesc fara sa stiu exact ce vreau de la ziua ce tocmai s-a nascut din visele mele asezate dezordonat in scrumiera. scrumiera e plina la refuz iar visele mele se indreapa vertiginos spre un final necrutator. am sa raman fara ele. imi aprind tigara iar fumul imi aminteste ca asta am facut si aseara, chiar daca aseara tigara avea alt gust. de fiecare data “noul” are alt gust. de data asta are un gust amar.

ma trezesc fara sa uit ce am facut in timp ce dormeam. practic nu am facut nimic. foarte usor de retinut(nu stiu ce am vrut sa spun cu asta). fumul isi cauta iesirea dar se izbeste cu putere de patul de deasupra. moare de oftica. am paturi etajate doar ca sa imi aminteasca, de fapt, ca intotdeauna e cineva deasupra mea. si chiar mi-as dori sa fie cineva acolo…caci e gol tot timpul. de fapt nu e. sunt gandacii care s-au cazat in camera mea si carora imi este prea lene sa le mai dau de mancare din cand in cand. nici macar nu imi platesc chiria.

vecinul de deasupra asculta Stefan Hrusca. si o face cu volumul asa de ridicat de parca ar fi caminu’ lu’ tac’su. don’t get me wrong, au si colindele locul lor bine meritat dar…in fine. nu imi permit sa spun prea multe.

imi croiesc drum printre aceleasi fete adormite pe care le vad in fiecare zi incercand sa ajung la toaletele suprasaturate. revin.

frigiderul imi aduce si el aminte ca orice zi trebuie sa aiba ceva rece in ea – sau ma rog – trebuia sa aiba, deoarece nici el nu mai functioneaza deloc. nu cred ca am scris corect dar nici nu prea imi pasa. ceea ce ma intereseaza e sa imi termin tigara doar ca sa am motiv sa imi aprind alta. de multe ori imi aprind doua deodata fara sa vreau. mirosul de cafea imi zambeste si el conturand in camera mea profilul ei…

[vino si goleste-mi scrumiera!]

privesc printre jaluzele lumea nebuna de afara. forfota asta imi sperie fumul ce nu mai cauta iesirea ci prefera mai degraba sa imi intre in ochi.

fiecare lucru imi aduce aminte de cate ceva. e enervant. la alta viata mai buna, deocamdata, nu pot avea pretentii.

buna dimineata…

Versetul XIV – never

nu vreau sa ma obisnuiesc cu asta. nu pot, iubito, pur si simplu nu pot. putea fi altfel, stii? putea fi povestea pe care ti-ai dorit-o din totdeauna. acea poveste la care faceai referire in visele tale. atat de fin. am fi putut avea alta viata in aceeasi lume.

m-am saturat sa te caut tot timpul…prin altcineva. nu ma pot impaca cu ideea ca am ramas doar un volum prafuit intr-un colt din biblioteca ta cand eu stiu sigur ca ti-am fost odata o carte de suflet pe care nu voiai sa o termini prea curand.

toata faza e ca iubirea asta ma epuizeaza. din ce in ce mai tare. din ce in ce mai profund. aud tot felul de vorbe despre cum sa te uit si sa merg mai departe. asa am patit prima oara cand am crezut in oameni, mai tii minte? ma intreb. oare ar fi mai bine pentru mine sa incep sa cred iar? sa te uit. sa merg mai departe…

pentru tine cum ar fi? ti-ar pasa? m-ai intreba cat timp mi-a luat? m-ai intreba daca mi-a trecut in totalitate? daca mai tin la tine? daca mai cred in “noi” asa cum o faceam inainte? ai accepta sa iti fac iar promisiuni de care stii ca nu ma voi tine? stii…e ca si cum mi-as cauta viata intr-un anunt ieftin de la matrimoniale. cum sa fac asta. nu pot sa imi cobor standardele.

vreau sa fim “eu” si “tu” intr-o poveste. a noastra.

vreau sa te tin in brate la nesfarsit. sa ne rupem de tot si sa intram in lumea noastra iar odata ajunsi acolo sa facem dragoste printre vise si amintiri. printre dorinte si placeri si muzica si pacate. sa ne iubim iar, cum numai noi stiam sa o facem…we didn’t had pretty much of it. that’s a shame. mai are rost?

mai are rost sa sper ca va fi totul ca inainte. sa sper ca ma voi trezi intr-o dimineata si ma vei coplesi cu buzele tale moi…we didn’t had that neither. as vrea sa-mi asez iar capul pe sanul tau, iar tu sa-mi soptesti usor in spatele urechii…”nu-ti fie frica!“…cum sa traiesc cu mine stiind ca am lasat asa o iubire sa se stinga.

“ma simt la menopauza” – abia acum inteleg ce ai simtit cand mi-ai spus asta…port diverse conversatii cu diferite persoane mult mai in varsta si tot timpul am senzatia ca sunt mai tineri decat mine. simt ca nu-mi traiesc viata asa cum ar trebui…iar ei o fac. nu ar trebui sa fiu aici acum…sa-mi scriu visele. ar trebui sa fiu langa tine…sa le traiesc…”sa te simt, sa te cuprind, sa te strang in brate…”

intre noi au fost prea multe cuvinte si prea putine amintiri…doar visele mai traiesc din ceea ce am fost odata…noi

meaningless

mi se intampla de multe ori. de prea multe ori. iar si iar. vreau sa stiu. cat? de ce? cum? cand? unde? nu se mai opreste. vis sau nu. vreau sa stiu. realitate sau fictiune. doar atat. am in fata ochilor un orizont ce parea odinioara usor de cuprins si…nu stiu…acum e inchis. e inchis si-mi zambeste fals din spatele realitatii. e o realitate. una din ele. am ajuns sa cred ca sunt mai multe. viata ca un sobolan roz. sau mai mult decat atat. viata ca un sobolan roz…mort. ma roade ceva. constiinta, poate? nu cred. nu as avea motive.

Versetul XIII – total diferit

nimic nu se schimba. raman acelasi om. imbracat intr-o mantie neagra profanata de mirosul de Camel Filters. iubesc sa iubesc, iar daca tu nu m-ai lasat sa o fac asta nu inseamna ca nu sunt capabil de asa ceva. totusi m-ai facut sa-mi dau seama de multe. iti multumesc. ai ridicat in ochii mei valori pe care le uitasem dracu stie pe unde. nimic nu se schimba. si nu cred ca as vrea. as vrea sa te schimbi dar sa ramai la fel.

m-ai uitat? mai sunt acolo? sau a ramas doar amintirea unei nopti virgine de iarna. si mie mi-e dor de cimitirul de acasa, dar lasa…o sa-l vedem in curand. poate in alta postura. cine stie.

nimic nu se schimba. avem aceleasi idei pe care ne temem sa le impartim. suntem egoisti dar…parca am vrea ca celalalt sa stie ca avem multe de oferit. cine stie.

marea e la fel. nu se schimba nici ea. vantul mi-a ramas cel mai bun prieten. nici el nu se schimba. atunci nu stiu de ce simt nevoia sa merg mai departe? poate ca…intr-un fel cred ca, in drumul meu, va aparea altcineva. dar cine sa ma scoata din lume? sunt impur.

pe cine sa chem in ajutor cand toti sunt preocupati sa isi bea visele? la cine sa bat sperand ca voi gasi in spatele unei usi gri umarul de care am nevoie?

nimic nu se schimba. poate doar dorinta mea de a cauta tot timpul altceva, care cere de la mine din ce in ce mai multe. cine stie.

e iarna dar parca mi-e dor de ea. poate ca, din cauza ca nu ma aflu unde trebuie. stii…ne-ar trebui o mie de ani sa recuperam timpul pierdut. si gandeste-te un pic. daca ai putea sa faci asta…ai vrea?

am tot timpul in suflet senzatia asta de care vreau sa ma eliberez si de fiecare data cand incep sa sper la mai bine apare ceva ce ma tine in loc. cine stie.

nimic nu se schimba. sentimentul ca invitabilul se va intampla ma stinge usor. ma roade. face sa ramana doar scrum din tot ce am construit impreuna. uite!! ninge!! e iarna. suntem iar noi. in cimitirul de acasa. e smarty imbracat cu hainute de iarna. suntem iar noi. suntem ceea ce…n-am fost niciodata…….cine stie

am uitat ce am vrut sa spun…

si am ramas la fel. iar stau si-mi caut sufletul ratacit printre cafele si pahare goale, tinand in mana tigara si scrumand in ghetele posomarate de la munca. picatura cu picatura. simt cum pierd tot si cum ma simt nevoit sa-mi culeg viata risipita de pe podeaua rece. imi placea sa visez. sa ma gandesc la ea. sa imi doresc, de multe ori, mai mult decat merit. singura bucurie ce am avut-o in ultimele doua zile a fost sticla de Stalinskaya si pachetul de Camel. mi-am petrecut usor pasii spre o noua poarta in fata careia va mai trece ceva timp pana cand voi mai inceta sa ma uit ca un bou. e o lume noua care nu te vrea dar care iti pastreaza amintirea a dracului de vie. e o lume de oameni nepasatori care au o telecomanda drept Dumnezeu si o doza de bere ca prilej de ragaz. e o viata ce vreau sa o las in urma, cu tot ce tine de ea. mii de ziare imi aduc aminte de tine. mai este inca in port vasul ce iti poarta numele. toate au ramas la locul lor dar, pentru numele lui Dumnezeu, tu unde ai plecat? de ce ma faci sa te caut prin amintiri care incep sa se stearga? de ce nu ai plecat odata – si bine? de ce a trebuit sa te intorci doar ca sa poti pleca iar? te invit sa-ti traiesti viata. unde vrei. am un castel dar nu ti-l arat inca. am o mare dar momentan e seaca. am un ocean ce il pastrez doar ca sa imi alimentez marea. am un nor deasupra capului…si in cap o mie de idei. de’ale tale. cuvinte trase in piept si aruncate apoi in vazduh. vad ingeri carbonizati de fumul de tigara si demoni ce asteapta sa-i serveasca la cina…rumeniti. vad o pereche de picioare. a nu. e o papusa gonflabila in vitrina unui sexshop. am colindat o lume ce nu crede in craciun. m-am scaldat intr-o lume ce nu crede in valuri. eu insumi am fost pentru ei un val pe care l-au izbit de dig. am coarne. am aripi. ce sunt? sunt alb dar am sufletul parca un pic altfel. mi-am mai luat o sticla de votca. dansez pe dig. stau cu spatele la mare si o ascult cum ma mustra cu fiecare val ce-mi gadila coloana. ma gadila. ma ademeneste. ma face al ei. apoi ma ingheata…si iar ma izbeste de dig. culori. daca fiecare are povestea lui…unde e a mea? in mod evident inca nu imi traiesc povestea. nu vreau sa cred ca asta e povestea mea si nu o sa mai primesc nimic bun de la viata. te-ai dus dracu si tu. tu pentru ce m-ai lasat.tocmai ti-am spus ca te iubesc. intr-un fel m-am obisnuit pierzand, dar in tine aveam incredere…acum trebuie sa ma duc sa-mi cumpar alta. imi iau din alta parte…

am revenit. stai linistita eu nu plec nicaieri. tot aici ai sa ma gasesti si cand ai sa te intorci. la fel. si tu si eu. suntem diferiti dar ne atrag multe. nu ne schimbam. avem ambitia asta in noi. pentru ce sa cedam cand putem sa tragem mai mult de la celalalt. ti-am spus ca am multe de oferit. ei bine…mai mult ca sigur nu ti-a placut asta…te-ai asigurat ca nu mai am nimic. be happy. m-ai secatuit. plec si eu…

de ieri, de azi, de maine

      Trec prin stari pe care nu le pot intelege. Destul. Trec prin stari prin care nu reusesc sa trec atunci cand imi doresc o sa o fac. Inexplicabil. Iar atunci cand le ating, sentimentul e maret. Simplu. Mi-am facut din el un prieten. Singurul. Mi-am crestat in inima numele lui. Pentru totdeauna. Mi-am jurat ca nu o sa-l tradez niciodata. Sincer. E mai usor sa ma tin de promisiune stiind ca el nu o sa ma paraseasca niciodata. El e singurul care imi umple sufletul. Intreg. El e singurul care stie cum sa inlocuiasca trecutul. Trist. El ma pedepseste. El ma mangaie. El ma cearta. El ma iarta. Insa doar el ma iubeste. Si il vreau asa cum e el. Nu as vrea sa se schimbe. Iubesc felul in care ma ia in brate. Iubesc felul cum imi izbeste pieptul. Iubesc adierea cu care ma alinta dimineata si cu care ma lasa sa stiu ca el e langa mine. Acolo. Are privirea mai patrunzatoare ca cea a unui far. Are glasul mai puternic decat toate valurile. Are cel mai ciudat fel de a iubi dar pe care el a crezut ca ar fi bine sa mi-l impartaseasca. Are tot ce imi trebuie. Il inteleg cum nu o face nimeni altul. Ne potrivim. Ne completam. Eu plec la munca, el imi sufla in spate facandu-mi drumul mai usor. Eu adorm, el nu doarme. Eu ma trezesc, el ma asteapta. Eu imi aprind tigara, el imi arunca scrumul pe tricoul abia cumparat incercand sa ma trezeasca la realitate. Il supara oarecum fumul de tigara. Iar eu il cam “insel” cu treaba asta. Imi distrug  plamanii cand el ar trebui sa fie singurul care trece prin mine . Si o face, dar…in fine. Impreuna. L-am gasit si nu vreau sa-i dau drumul. E prea tot timpul cu mine. E intelegator. Ma stie. Ma vrea. Ma are.

      Azi a nins. Tot trist. Auzisem ca nu prea obisnuieste sa ninga pe aici. Cu toate astea, a nins. Frumos. Am invatat Mangalia sa ninga. Eu si cu el. La sfarsitul zilei mi-a multumit. Mi-a zis ca nu ar fi putut sa faca asta singur. 

      “Ninge!!!” imi ziceam. El statea langa mine si ma auzea. Radea cu mine. Am mancat zapada impreuna. Eu cred ca am racit din cauza asta. El nu are nimic. E imun. 

      “Ninge!!!” imi repetam plimbandu-mi mainile prin par. Iar el era acolo. Cu mine. In santier. Radeam ca doi nebuni. Radeam de ce ne-a fost scris. Am gustat prima ninsoare…in santier. Romantic. Si totusi era frumos. Ningea. Alb.

      “Ninge!!!” imi zicea si el. Eu il ascultam si mai luam o gura de zapada. Nigea in santier. Ningea printre block-uri. Rece. Ningea printre hale. Albastru. Ningea printre Kamag-uri. Galben. Ningea, iar pietrele crapau de invidie. Numai eu cu el ne bucuram. Nu ne mai saturam de fumat. Spuneam ca e prima tigara aprinsa de cand a inceput sa ninga, apoi spuneam ca e a doua…si a treia…si a patra. La sfarsitul zilei am dat gata primul pachet fumat de cand a inceput sa ninga. La sfarsitul zilei mi-a multumit. Si inca ningea. Cu fulgi mari care treceau prin el si se opreau pe pieptul meu. Iubeam. Podul. Soseaua. Macaralele. Macaralele erau albe…ce cacat fac? Nu e chiar asa de interesant dar pe el l-a marcat mult. Si il iubesc. Abia astept sa plec acasa sa il intalnesc asteptandu-ma la far, pe plaja, pe stalpi, pe la colturi de blocuri…acolo ii place mult. Si il iubesc. Si imi frange inima caci imi tot repeta ca el e doar ceva trecator si ca va deveni din ce in ce mai putin sesizabil odata cu venirea verii si ca nu ar trebui sa renunt la tine si ca ar trebui sa te iubesc pe tine si nu pe el. De ce? Nu….Adica de ce sa vina vara? Nu poate sa fie iarna tot timpul? Nu poate sa fie rece? Sa fie negru? Sa vad farul si sa stiu ca el e in spatele lui? Sa merg singur prin ceata cu mainile infipte adanc in buzunar si sa il am pe el ca ghid? Si lui ii place ceata. Ne place ca doar asa putem fi doar “noi”…

      Acum cand in sfarsit am gasit pe cineva dispus sa ma ajute…de ce trebuie sa astept iarna sa-l intalnesc???